Falsul, frauda și escrocheria



Autor: maestrul Eleodor Focșeneanu
Articol apărut în revista Lumea Liberă Românească , New York, No. 153 / 7 septembrie 1991, pp. 1, 8, 19, 20.
Textul articolului a fost reprodus după cel anexat de autor în cartea sa „Istoria constituțională a României (1859 - 2003)”.



Ziua de 30 decembrie 1947 este o dată crucială în istoria României. Ea reprezintă punctul final al suprimării vieții constituționale în țara noastră după o agonie de nouă ani (1938-1947) și începutul celei mai negre perioade din istoria noastră, o sângeroasă dictatură cum n-a existat niciodată la noi, care a pus în pericol tradiția, cultura și religia națiunii noastre, însăși ființa noastră națională.

De aceea este de neînțeles slabul interes pe care studiul acestui eveniment îl trezește în istoriografia noastră. Lovitura de stat, cu consecințe atât de nefaste pentru români, este total necunoscută în desfășurarea ei de imensa, dacă nu de quasi-totalitatea românilor. Ceea ce nu se cunoaște este faptul că lovitura de stat comunistă a fost realizată nu numai prin violență, amenințare și șantaj, cum arată M. S. Regele Mihai, ci și prin fals, fraudă și escrocherie.

În general, se consideră că dictatura comunistă și republica s-au instaurat prin constrângerea Regelui Mihai prin violență, amenințare și șantaj la abdicarea de la Tron. Deși acest lucru este adevărat, el a constituit numai începutul, punctul de plecare, și nu el a dus nici la abolirea monarhiei, nici la suprimarea Constituției. Autorii loviturii de stat au căutat o legitimizare a actului lor de forță (este o constantă a autorilor loviturilor de forță de a-și căuta o aparență de legitimitate) și atunci au înscenat o manifestație cu aparență de legitimitate care să le acopere abuzul și încălcarea propriului lor jurământ.

Mai mult, la început s-a pretins, și minciuna a fost crezută, că „istoria a înregistrat o lichidare prietenească a monarhiei”, cum declara maestrul de ceremonii al acestei farse, Petru Groza, în Consiliul de Miniștri la nici trei ore de la smulgerea abdicării Regelui.

Conștient că abdicarea forțată a Regelui Mihai I nu constituie o legitimitate a actului de la 30 decembrie 1947, Petru Groza caută o acoperire. El proclamă în mesajul de Anul Nou 1948, adresat țării în numele guvernului, actul de naștere a Republicii Populare Române:

„De aceea, muncitorii cu brațele și cu mintea, de la orașe și sate, au primit cu un sentiment de profundă bucurie libertatea ce și-au câștigat-o, de a-și putea înfăptui forma de stat care să corespundă năzuințelor lor pe drumul progresului social și al asigurării independenței și suveranității naționale. Ei s-au folosit din prima zi de dreptul cucerit, votând prin reprezentanții lor în Parlament, legea istorică: actul de naștere al Republicii Populare Române.”

Textul acesta poate fi verificat cu Monitorul Oficial No. 1 de joi, 1 ianuarie 1948, cu mențiunea că sublinierea nu este a autorului, ci a textului oficial.

Nu ne ocupăm aici de cine și când s-a decis înlăturarea monarhiei (fapt de asemenea totalmente necunoscut de români), nici cum a fost pregătit, prin ce mijloace și cum a fost executat actul de la 30 decembrie 1947, ci ne vom limita numai la așa-numita „lege istorică”, la care se referă Petru Groza că ar fi fost actul de naștere al republicii.

Acest act este Legea No. 363 din 30 decembrie 1947 pentru Constituirea Statului Român în Republica Populară Română și care a fost publicată în Monitorul Oficial No. 300 bis din 30 decembrie 1947.

După ce în art. 1 se ia act de abdicarea Regelui Mihai I, legea hotărăște:

Art. 2. - Constituția din 1866 cu modificările ei din 29 martie 1923 și acelea din 1 septembrie 1944 și următoarele se abrogă.
Art. 3. - România este Republică Populară.

Normal ar fi trebuit să ne punem o singură întrebare: Adunarea Deputaților avea competența să suprime Constituțiunea și să schimbe forma de guvernământ a țării? Răspunsul la această întrebare ar fi suficient pentru a defini legitimitatea sau nelegitimitatea actului zis de naștere a republicii.

Această Adunare a Deputaților funcționa în baza Constituțiunii din 1866 cu revizuirile sale din 1923, care fusese repusă în vigoare prin Înaltul Decret Regal No. 1626 din 2 septembrie 1944, și a Decretului Regal No. 2218 din 13 iulie 1946 pentru organizarea Reprezentanței Naționale, publicat în Monitorul Oficial No. 161 din 15 iulie 1946.

Nu numai Constituțiunea din 1866/1923 nu permitea adunărilor legiuitoare ordinare să revizuiască Constituțiunea (art. 129-130), dar însuși Decretul No. 2218/1946, citat mai sus, în baza căruia fusese aleasă și funcționa Adunarea Deputaților la 30 decembrie 1947, interzicea în mod expres revizuirea Constituțiunii de această adunare:

Art. 17. - Adunarea Deputaților nu poate proceda, nici în total, nici în parte, la revizuirea Constituțiunii.
Revizuirea Constituțiunii din 29 martie 1923, astfel cum a fost pusă în vigoare prin Decretul No. 1626 din 2 septembrie 1944 și modificată prin dispozițiunile prezentului Decret, se va putea face numai potrivit dispozițiunilor prevăzute în titlul VII al acestei Constituțiuni și numai de către o Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă special în acest scop.

Acest decret fusese contrasemnat de Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, împreună cu ceilalți membri ai guvernului, și deci cunoșteau că Adunarea Deputaților existentă nu avea competența să revizuiască Constituțiunea, astfel că abuzul săvârșit de ei nu se bucură de circumstanța ignoranței.

Atât ar fi suficient pentru a demonstra că, pe lângă violență, amenințare și șantaj, actul de naștere al republicii reprezintă un abuz și o încălcare flagrantă a Constituțiunii și a însăși legii pe care chiar guvernul o propusese spre promulgare Suveranului.

Dar realitatea este mult mai gravă și depășește răspunderea pur politică și constituțională, deoarece s-au comis infracțiuni de drept comun: Legea No. 363 din 30 decembrie 1947 pentru Constituirea Statului Român în Republica Populară Română este un fals ordinar, comis prin escrocherie și fraudă.

Să analizăm faptele. La amiază, în ziua de 30 decembrie 1947, Regele este silit să abdice, iar la orele 15:30 are loc un Consiliu de Miniștri în care Petru Groza anunță abdicarea Regelui și se propune o proclamație a guvernului către țară, în care se aduce la cunoștința poporului instituirea Republicii Populare Române. Această proclamație a fost publicată în ediția specială de Anul Nou a ziarului Scânteia. Deci încă un abuz, republica a fost proclamată de puterea executivă, guvernul, înainte de pretinsa întrunire a Adunării Deputaților.

La ora 19:10 se pretinde că s-a întrunit Adunarea Deputaților și există chiar și un proces-verbal de ședință, publicat abia după trei săptămâni în Monitorul Oficial, Partea a III-a, No. 33 din 20 ianuarie 1948, dar, așa cum se va vedea, acest proces-verbal constituie un fals.

Adunarea Deputaților nu se putea întruni la 30 decembrie 1947, pentru simplul motiv că era în vacanță de la 20 decembrie 1947 și viitoarea ședință fusese fixată pentru marți, 20 ianuarie 1948, ora 10, așa cum se consemnează în Monitorul Oficial, Partea a III-a, No. 32 din 30 decembrie 1947. Anunțând vacanța parlamentară, ziarul „România Liberă” din 22 decembrie 1947 precizează că parlamentarii Partidului Comunist Român și ai Partidului Social Democrat trebuiau să plece în circumscripțiile lor electorale pentru a pregăti cadrele în legătură cu platforma proiectatului partid unic muncitoresc.

NU EXISTĂ NICI UN ACT LEGAL DE CONVOCARE A ADUNĂRII DEPUTAȚILOR ÎN SESIUNE EXTRAORDINARĂ!

S-a întrunit într-adevăr Adunarea Deputaților, de vreme ce nu a fost convocată? Desigur că s-a încercat o mobilizare în pripă a deputaților care puteau fi contactați, dar, fiind în ajunul Anului Nou, nici cei din București nu puteau fi ușor găsiți. Era vreme de iarnă, cursele de avioane erau rarisime, în fiecare direcție din țară existau numai câte trei trenuri (un personal, un accelerat și un rapid), iar din consultarea mersului trenurilor din acel an rezultă că un tren accelerat făcea patru ore de la Brașov, patru ore și jumătate de la Constanța, 11 ore și jumătate de la Cluj, 13 ore de la Arad, 15 ore de la Oradea, etc. Deci nu puteau fi „adunați” decât deputații care se găseau întâmplător în București și cei din județele limitrofe, ceea ce reprezenta un număr infim din numărul total al deputaților.

Aceeași Ediție Specială a ziarului „Scânteia” relatează că la orele 5 p.m. se aștepta pe culoarele Camerei: „la ora 6 nerăbdarea ajunsese la culme”, de unde rezultă că nu era stabilită o oră fixă pentru Adunare, ci se aștepta întrunirea unui număr convenabil.

În sfârșit, la ora 19:10, membrii guvernului intră în incinta Adunării și președintele Mihail Sadoveanu deschide ședința cu cuvintele:

„Adunarea fiind în număr, declar ședința deschisă.”

Ce număr? Este singura dată de la 1 decembrie 1946, când s-a deschis sesiunea Adunării Deputaților, și până la 24 februarie 1948, când s-a autodizolvat, când nu s-a făcut apelul nominal al deputaților. Toate ședințele Adunării Deputaților anterioare, dar și cele posterioare celei din 30 decembrie 1947 au fost deschise întotdeauna, fără nici o excepție, prin anunțul numărului exact al deputaților prezenți, iar în procesul-verbal se consemnau numele absolut tuturor celor absenți. De data aceasta, când se discuta însăși soarta statului, nu s-a făcut apelul nominal, nu se anunță numărul deputaților prezenți și nu se consemnează în procesul-verbal nici un absent!

Deci afirmația președintelui Mihail Sadoveanu, cu toată aprecierea pe care o avem pentru scriitor, dar nu și pentru om, că Adunarea este „în număr” (voind desigur a sugera că quorum-ul era întrunit, adică 2/3 plus unu), era, folosind un eufemism, un neadevăr, cu intenția frauduloasă de a escamota dispozițiunile art. 24 din Regulamentul Interior al Adunării Deputaților:

„La deschiderea ședinței, președintele comunică Adunării numărul Deputaților prezenți (sublinierea autorului).

Conform Regulamentului, numai apelul nominal face dovada deputaților prezenți în ședință (art. 25). În lipsa apelului nominal, din punct de vedere constituțional, nici un deputat nu a fost prezent la ședință. În fapt, ca o primă concesie, putem considera prezente persoanele nominalizate în procesul verbal: președintele, cei doi secretari, cei doi deputați care au luat cuvântul și, ca o a doua concesie, deputații despre care se pretinde că ar fi semnat proiectele de legi, în total 43 de deputați. Trebuie menționat că numărul deputaților prezenți a fost atât de scăzut încât nu s-au putut găsi deputați diferiți care să propună cele două legi ce se pretinde că ar fi fost adoptate, încât 12 deputați apar la amândouă legile. De altfel, printre deputații prezenți apar în special membri marcanți ai Partidului Comunist și ai Frontului Plugarilor, partidele celor doi promotori ai loviturii de forță: Gheorghe Apostol, Iosif Rangheț, Nicolae Ceaușescu, Leontin Sălăjan, Aurel Vijoli, Constantin Doncea, Maxim Budileanu, Victor Brăftăleanu, Elena Livezeanu, Vasile Mârza etc., de unde rezultă dificultatea de a găsi deputați de „rând” pentru a propune proiectele de legi.

Concluzia este categorică: numărul adevăraților deputați care au putut fi „mobilizați” (nu convocați!) a fost infim și, de vreme ce se pretinde că totuși ședința a avut loc, rezultă că numărul lor a fost completat cu persoane care nu aveau această calitate (din relatările Numărului Special de Anul Nou al Scânteii rezultă că și balcoanele și tribunele erau pline). Deci nu a fost o ședință a Adunării Deputaților, ci un meeting festiv!

Nici cuprinsul procesului-verbal al ședinței nu este adevărat. Se consemnează că, după ce președintele a declarat ședința deschisă (și încă solemnă, fără să sesizeze nimeni că într-o ședință solemnă nu se votează legi, necum probleme constituționale), se dă cuvântul lui Petru Groza, care citește întâi actul de abdicare a Regelui și apoi proclamația Guvernului către țară, apoi deputatul Gh. Nechiti propune Legea pentru Constituirea Statului Român în Republica Populară Română, care se primește cu aplauze, se aprobă fără să se mai treacă prin secțiuni, nu se mai discută pe articole și se votează cu bile, adoptându-se cu unanimitatea de 295 de bile albe, după care deputatul Gheorghe Apostol propune un proiect de lege pentru numirea membrilor Prezidiumului Republicii Populare Române, care de asemenea se votează și se adoptă în unanimitate cu 295 de bile albe și, în sfârșit, se depune jurământul de către patru membri ai prezidiumului, unul - Gheorghe Stere - fiind absent, deși din București.

Faptul că se menționează în procesul-verbal 295 de votanți nu dovedește prezența a 295 de deputați, căci numai apelul nominal face dovada prezenței deputaților (art. 25 din Regulament), bilele puteau fi puse de oricine în urnă și chiar puse mai multe bile de aceeași persoană, ceea ce este foarte probabil, dată fiind înscenarea organizată.

Într-o problemă atât de importantă, ca schimbarea formei de guvernământ și „abrogarea” Constituțiunii, nu a luat cuvântul cel puțin un singur deputat, fie măcar pentru a susține legea. S-a aplaudat frenetic, îndelung, în picioare, cu strigăte de „bravo” și „ura”! Acestea nu sunt simple presupuneri, ci consemnări în procesul-verbal.

Pe lângă faptul că Adunarea Deputaților nu era competentă să schimbe forma de guvernământ și să „abroge” Constituțiunea, pe lângă faptul că s-au încălcat în mod cinic formele constituționale și reglementarea de desfășurare a ședințelor și votare a legilor, s-a recurs și la fraudă, la escrocherie și fals.

Ședința a durat exact 45 de minute, de la 19:10 la 19:55, timp în care era imposibil de parcurs tot ce se pretinde că s-a petrecut.

Dacă numărăm din procesul-verbal de câte ori s-a aplaudat îndelung, trecând peste consemnările presei („minute în șir”), și considerăm prin absurd că fiecare sculare în picioare cu aclamații ar fi durat numai câte un minut, cele cincisprezece reprize de manifestare a entuziasmului ar fi cumulat cel puțin cincisprezece minute din cele patruzeci și cinci.

Dacă presupunem că fiecare „votant” a avut nevoie pentru vot numai trei secunde (căutarea și bifarea în apelul nominal, înmânarea bilelor, statul la rând și introducerea bilelor în urnă), prin simplu calcul, cele două votări, dacă ar fi avut loc, ar fi cumulat treizeci de minute!

Deci cu cea mai largă îngăduință, numai aplauzele și votările ar fi epuizat cele patruzeci și cinci de minute, nemaipunând la socoteală număratul bilelor (care ar fi luat zece minute), presupunând că nu s-a făcut, de vreme ce toți votaseră în unanimitate.

Deci procesul-verbal de ședință este în mod categoric un fals, el consemnând fapte care nu s-au putut realiza în timpul de patruzeci și cinci de minute. Tot falsă este și afirmația președintelui că Adunarea este în număr. Este cert că nu a avut loc o ședință a Adunării Deputaților, ci un meeting organizat de Petru Groza și Gheorghiu-Dej, cu participarea unui număr minim de deputați, cel mult 43, cu numeroși invitați nedeputați, care i-au înlocuit pe deputații din vacanță, meeting în care, desigur, nici nu s-a votat, ci s-a aplaudat, s-a strigat „ura” și „bravo”, ca într-un veritabil meeting comunist.

Deci actul de naștere al republicii, Legea No. 363 din 30 decembrie 1947, pentru Constituirea Statului Român în Republica Populară Română, este un fals, ea nu a fost votată de Adunarea Deputaților, ci întocmită de guvernul Petru Groza și aplaudată de persoane care nu aveau calitatea de deputați.

Aceasta a fost sinistra farsă prin care sa suprimat în România una din cele mai democratice Constituțiuni din Europa, s-a schimbat forma de guvernământ și s-a instaurat dictatura comunistă.

De curând, dar cu o condamnabilă întârziere, Parlamentul României a declarat Pactul Ribbentrop-Molotov ca „fiind ab initio nul și neavenit”, cu toate consecințele lui, deschizând calea pentru restaurarea integrității teritoriale a României. Este de datoria Parlamentului Român să declare „nulă și neavenită ab initio” și Legea No. 363 din 30 decembrie 1947 pentru Constituirea Statului Român în Republica Populară Română, cu toate consecințele ei.

Dacă nu face acest lucru, Parlamentul român justifică dictatura comunistă, atâta vreme cât actul ei de constituire rămâne în vigoare, și se complace într-o condamnabilă ambiguitate în ceea ce privește propria sa legitimitate, considerându-se continuatorul unui regim abuziv și nelegitim, iar pretențiile de stat de drept sunt gratuite.


*****



SECVENȚĂ VIDEO: iată filmul de propagandă al fraudei, din epocă: Proclamarea Republicii Populare Române